Cum ai putut ,maestre sa amesteci cuvintele asa de frumos? Cum ai putut sa le inmoi in asa hal? Cum s-au uscat si intarit in mintea mea, si-acolo au ramas. Si ma gandesc acum la tine doar. Acum si mereu.
Cuvintele tale parca sar din mintea mea la fiecare mic gest, la fiecare incercare de a crede ca fiecare zi trecuta a fost una buna.
Nu putem privii acum un copil inocent de cinci ani jumatate fara sa ne gandim la zisele tale. Fara sa ne gandim cum au trecut paradisele pe langa noi ,cum ele continua sa treaca, cat de neputinciosi suntem si cate greseli facem la tot pasul.
Nu putem privii acum un adult de treizeci de ani fara sa ne infioare mila si scarba. O sa-i vedem tristetea de pe fata si o sa ne intrebam: "Cum, cum a putut?"Si-atunci vom realiza. Atunci ne vom trezi.
Iti multumim, deci, ca ne-ai dezgolit din marele mister si ne-ai facut mai fericiti. Ca ne-ai taiat cu cel mai lat cutit ceata din fata ochilor, si ca acum putem vedea limpede si clar treptele care le coboram odata cu sfarsitul unui paradis si inceputul altuia. O sa fim mai atenti de azi, o sa pretuim mai mult ,o sa profitam mai mult.
Am inceput cu mine, si-ti multumesc in numele nostru ca ne-ai dezgolit,pe toti, maestre!
"Fiecare varsta isi are paradisul ei, pe care il pierde" (Sadoveanu)
Imagine: Anca Sinar
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu